Sextil Puşcariu, un mare lingvist român din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirma că: "Trecutul românilor (…) se poate compara cu acele pâraie subterane care intră în stâncile unor regiuni calcaroase, pentru ca să reapară mult mai târziu, cu aceeaşi apă limpede, fertilizând împrejurimile"¹.

I.Romanizarea

1. O perioadă de pregătire pentru romanizare - secolele IV-III î.Hr.- caracterizată prin stabilirea de contacte între lumea traco-geto-dacă şi cea romană, fără o cucerire efectivă.

2. Intensificarea relaţiilor comerciale cu romanii - secolele II-I î.Hr.

3. Întemeierea provinciei Moesia, în anul 46 d.Hr., în timpul împăratului Claudius, provincie care cuprindea şi o parte din teritoriul Daciei.

4. Cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană, în urma războaielor dintre Traian şi Decebal, "un adevărat bastion roman înaintat în lumea barbară"².

   "Din momentul în care lupta dintre daci si romani s-a hotărât în folosul acestora din urmă, civilizaţia romană a unificat sub steagul său tot bazinul fluviului. Romanii au influenţat şi au fost influenţaţi şi o întreagă cultură deosebită, romanismul danubian, diferit de cel galic sau de cel spaniol, a luat naştere."³

5. Părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în timpul împăratului Aurelian, 271 (275) d.Hr., nu a însemnat încheierea procesului de romanizare a Daciei. Au fost menţinute puternice fortificaţii romane la nordul Dunării, iar urmaşii lui Aurelian se mândreau cu restabilirea Daciei: Dacia restituta. Constantin cel Mare a recucerit largi teritorii la nordul Dunării, construind poduri, refăcând drumuri. Mărturie stau numeroasele descoperiri arheologice: pe lânga cele amintite, castre, necropole, terme, monede şi inscripţii romane din secolul al IV-lea.

6. Atacurile barbarilor, de la sfârşitul secolului al IV-lea, au obligat pe urmaşii lui Constantin cel Mare la refacerea apărării nord-dunărene. Procopius din Cezareea precizează că Justinian a întins stăpânirea bizantină adânc în teritoriile dacice. Construcţiile şi fortificaţiile vor cădea sub presiunea atacurilor avaro-slave la sfârşitul secolului al VI-lea. Nu însa şi cultura latină care s-a păstrat în ciuda tuturor vicisitudinilor.

   "La puterea sa de rezistenţă împotriva cumplitelor încercări ale evului mediu au contribuit deopotrivă romanii din toate ţările danubiene. Când au venit slavii, romanismul agricol al Daciei şi al Moesiei Inferioare a rezistat de-a lungul întregului ev mediu pâna în zilele noastre."⁴

7. Un rol important în asimilarea şi generalizarea limbii latine în acest spaţiu carpato-dunărean l-a avut creştinismul. Oficial el a fost îngăduit după Edictul de la Milan - în anul 313 - în timpul împăratului Constantin cel Mare. Se presupune însă că, în Dacia, printre coloniştii aduşi de Traian au fost şi creştini. Creştinarea în masă a daco-romanilor a avut loc în secolul al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Biserica creştină de limbă latină a înflorit în provinciile dunărene ale Imperiului roman până la aşezarea slavilor, în secolul al VII-lea. Arhiepiscopatul latin, înfiinţat de Justinian în Dacia Aureliana şi subordonat Romei, a durat din anul 535 până la începutul secolului al VII-lea, când creştinii din aceste părţi au trecut de arhiepiscopatul de Thesalonic si apoi, în anul 733, de patriarhatul de Constantinopol. Roma n-a renunţat însă la dreptul său de jurisdicţie în aceste provincii: propagarea creştinismului a continuat în nordul Dunării, atât prin contactul neîntrerupt cu provincialii creştini din Imperiul roman, cât şi prin captivii romani aduşi din Imperiu (Mărturii directe oferă Viaţa Sfântului Dimitrie din Thesalonic scrisă la începutul secolului al IX-lea). În a doua jumătate a secolului al IX-lea, în timpul imperiului lui Boris (852-888), Dacia Traiană a fost despărţită de biserica romană, românii primind în biserică şi stat limba slavona. Dar, fiindcă la apariţia slavilor, în secolul al VII-lea, româna era formată, ea nu a suferit modificări structurale.
   Impunerea limbii greceşti şi apoi a celei slavone ca limbi oficiale în administraţie şi biserică nu a însemnat ruptura românilor de cultura latina şi integrarea lor în cultura bizantino-slavă. Evul mediu românesc ne confirmă, prin mărturii scrise, dezvoltarea tradiţiei culturii latine, permanenţa şi viabilitatea ei: inscripţii, documente de cancelarie, legende de pe monezi şi sigilii, texte originale şi traduceri, învăţământ în limba latină etc⁵.

II. Scrierea chirilică la români

1. Imperiul franc condus de Ludovic Germanicul dorea catolicizarea şi supunerea politică a Moraviei Mari. Speriat, Rostislav, cneazul Moraviei la 862 cerea Bizanţului încheierea unei alianţe militare contra bulgarilor, - aliaţi ai francilor - şi misionari, spre a-i creştina poporul.

   Bizanţul a trimis, în acest scop, doi greci din Salonic, învăţaţi şi buni cunoscători ai limbii slave, Chiril şi fratele său Metodiu. Misiunea cultural-religioasă a acestor doi fraţi era de a lărgi zona de influenţă politico-economică a Bizanţului şi a încheia şi alianţa împotriva bulgarilor şi a francilor.

   Înainte de a pleca în misiune, Chiril a împrumutat, în anii 862-864, un alfabet cu ajutorul căruia a tradus în slavonă cărţile liturgice greceşti. Alfabetul compus de el nu este cel numit azi chirilic, ci alfabetul glagolitic, format din 38 semne grafice. Întemeiat pe scrierea minusculă greacă la care a adăugat şi unele semne orientale - din alfabetele ebraic, samaritean, copt etc. - pentru fonemele specifice limbii slave. Glagoliticul, ajuns în final la 40 semne, a fost întrebuinţat un timp de bulgari şi o lungă perioadă de croaţi.

   Alfabetul chirilic propriu-zis a fost creat de unul din urmaşii lui Chiril şi se întemeiază în mare parte pe scrierea capitală greacă. Acest alfabet, compus din 43 semne, s-a răspândit foarte repede datorită faptului că era mult mai uşor de scris decât cel glagolitic, semăna mai mult cu scrierea greacă practicată în Bizanţ şi, în plus, era sub autoritatea numelui lui Chiril, care după moarte a fost sanctificat.

2. Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

   Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine pâna la Conciliul de la Florenţa (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară.

   Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

   În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, B. P. Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric.

   Emil Vârtosu, un cercetător de marcă al fenomenului, scrie că:

   "Izvoarele documentare propriu-zise de limba română în veşmântul scrierii chirilice, cunoscute până acum nu trec dincolo de începutul secolului al XVI-lea şi au, deci, o vechime relativă. Dar se constată, în schimb, că limba română s-a făcut adânc simţită şi în răstimpul care preceda apariţia celor mai vechi texte chirilice, începând din secolul al XIV-lea, de când există texte româno-slave, documente emise de cancelariile domneşti din Ţara Românească şi Moldova"⁶.

   Deci limba slavonă utilizată mai întâi în biserică, apoi în cronici şi documente are numeroase şi permanente influenţe ale limbii române.

   Această influenţă, exercitată de limba română asupra limbii slave, a uşurat considerabil trecerea mai târziu la scrierea limbii române cu alfabet chirilic. Ne referim la faptul că limba română a revenit în actele particulare, scrisori, zapise, apoi în actele oficiale de cancelarie în secolul al XVI-lea. Însa limba slavonă a rămas ca limbă de cult.

   Prin mijlocirea acestei limbi, dar şi pe căi directe, cultura românească a cunoscut cultura bizantină, una din cele mai înaintate culturi din Europa evului mediu.

   Pătrunderea limbii slavone în biserica românească şi în cancelariile voievodale ca limbă oficială, a adus în ţările române şi alfabetul chirilic, menţinut chiar şi după folosirea limbii române ca limbă a culturii. Cartea româno-slavonă din secolele XIV-XV reprezintă în esenţă o cultură teologică, concretizată în evangheliare, apostole, octoihuri, minee, cazanii, psaltiri, ceasloave, liturghiere, scrise în atelierele de copişti create pe lângă mănăstiri.

   Dar cărturarii români ai acestor secole nu sunt numai copişti şi difuzori ai culturii popoarelor care aveau ca limbă cultă slavona ci şi-au adus contribuţii însemnate prin traduceri şi creaţii originale (exemplele sunt numeroase).

   În secolul al XVI-lea manuscrisele româneşti sunt scrise cu forme semiunciale ca şi în paleografia latină - ele sunt denumite scrieri de codice. Pentru acte se utiliza scrierea cursivă, care în secolul al XVII-lea, deceniile 5 şi 6 a suferit modificări - predominând cursiva minusculă dreaptă sau aşa zisa cursivă arhaizantă.

   Scrierea cursivă modernă se va dezvolta ca scriere de cancelarie a secolului al XVIII-lea, având caracteristica unei scrieri libere, degajate, şi semănând cu scrierea latină cursivă contemporană. Din acest tip de scriere se va naşte în perioada 1830-1860 cursiva târzie de tranziţie, o scriere mixtă, situată între scrierea chirilică şi între scrierea cursivă cu alfabet latin, care a pătruns rapid şi definitiv în România.

III. Istoria tiparului românesc

Din iniţiativa voievodului muntean Radu cel Mare, Macarie, primul tipograf din ţările româneşti, care învăţase meşteşugul la Veneţia, începe activitatea de tipărire a cărţilor slavone: Liturghier 1508, Octoih 1510, Evangheliar 1512 (sub oblăduirea domnitorului Neagoe Basarab).

Măiestria execuţiei le aşează alături de cele mai artistice tipărituri europene din secolul de răspândire a invenţiei lui Gutenberg.

Cartea manuscrisă va continua să circule datorită varietăţii tematice şi accesibilităţii ei.

Din deceniul al cincilea al secolului al XVI-lea cartea în limba româna se răspândeşte însă mai mult pe calea tiparului. La ea a contribuit diaconul Coresi. Centrele unde a funcţionat tipografia lui au fost Târgovişte şi Scheii Braşovului. În aproape 30 de ani de activitate, diaconul Coresi şi ucenicii săi au imprimat 36 cărţi.

În secolul al XVII-lea cartea românească se dezvolta, impunând limba vorbită ca limbă cultă.

Ca şi în secolele anterioare, a existat o permanentă legătură culturală între cele trei ţări româneşti. Cărţile tipărite sau chiar manuscrise circulau dintr-o ţară în alta. Tiparul în Transilvania s-a reintrodus cu ajutor şi meşteri din Ţara Românească, iar cărturarii treceau dintr-un principat în altul, punându-şi activitatea culturală în slujba unităţii de limbă si neam.

Veacul al XVIII-lea, secol al gândirii luministe europene, a fost pentru ţările române o perioadă de frământări social politice, dar şi de impunere a limbii române ca limbă a culturii şi chiar a bisericii, cât şi de extindere a învăţământului academic.

Cartea manuscrisă cunoaşte o răspândire largă. Manuscrisele copiate în limba română ating cifra de 4000 în acest secol (texte populare ca Alexandria, Esopia, romane cavalereşti, istorii contemporane etc.). Continuându-se tradiţia din ultimele două secole, se dezvoltă în acelaşi timp noi centre tipografice cu o artă remarcabilă. Predominante sunt în continare cărţile cu un conţinut religios, deoarece tipografiile funcţionau pe lângă mitropolii şi mănăstiri, dar apar şi manuale şcolare, scrieri juridice etc.

Deşi în acest secol limba cultă o reprezenta limba greacă, cărţile apar în majoritate în limba română. Centre importante sunt în Ţara Românească: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, în Moldova: Iaşi, în Transilvania: Blaj, Alba Iulia.

Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi secolul următor reprezintă o perioadă decisivă pentru cartea laică şi eliminarea monopolului bisericii asupra tiparului. Trezirea conştiinţei naţionale, strădania pentru unitatea culturală naţională sunt dominantele secolului al XIX-lea. În Transilvania mişcarea culturală a Şcolii ardelene pentru drepturile românilor sporeşte activitatea tipografică în limba română şi latină.

Ca trăsături specifice culturii româneşti din această perioadă sunt apusul influenţei culturii greceşti şi orientarea către cultura franceză ca purtătoare a gândirii luministe.

Sporirea numărului cărţilor tipărite este însoţită de schimbări de seamă în conţinutul şi orientarea activităţii tipografice: eforturi pentru traduceri ale scrierilor literare şi studiilor universitare, adaptării manualelor străine, apoi cultivării creaţiilor originale.

Literele latine înlocuiesc treptat pe cele chirilice la început în titlu apoi şi în interiorul tipăriturii. Nicolae Bălcescu în Magazin istoric pentru Dacia urmăreşte ca şi Heliade Rădulescu înlocuirea caracterelor chirilice cu cele latine, operaţie ce va fi desăvârşită în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1860). Dezvoltarea tiparului continuă, şi, în 1901, în România existau 172 tipografii şi litografii în 31 centre, iar în 1912 numărul atelierelor tipografice a crescut la 241 în 52 localităţi.

IV. Circulaţia cărţilor

Circulaţia cărţilor la români în cele patru provincii istorice: Transilvania, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, indiferent de locul imprimării lor, a fost foarte intensă, începând chiar cu primele tipărituri, şi s-a făcut într-un număr mare de titluri şi exemplare. Cercetând fenomenul, s-a ajuns la concluzia că tipografiile din Bucureşti, apoi din Râmnic, Târgovişte, Iaşi, Buzău şi altele au trimis cărţi peste Carpaţi până în comunele şi satele cele mai îndepărtate. Schimburile culturale au fost reciproce şi s-au realizat prin tipografi, dascăli, copişti, zugravi, vlădici, preoţi, călugări, tineri studioşi.

Aceste cărţi au servit ca manuale didactice pentru învăţarea scrisului şi cititului, până la apariţia Bucoavelor (Abecedare), au apărat credinţa ortodoxă şi tradiţiile strămoşilor împotriva reformelor noi de tip protestant, calvin şi catolic⁷ şi au creat o solidaritate de interese între toţi românii.

Ţările Româneşti au avut un rol prioritar în răspândirea şi susţinerea culturii şi în ţările din sudul Dunării, unde opresiunea otomană a fost mai dură. Frecvenţa de circulaţie a cărţilor pe teritoriul popoarelor vecine, Bulgaria, Rusia, Grecia (Muntele Athos) s-a menţinut începând cu secolul al XVI-lea până în 1815 când bulgarii înfiinţează propria lor tipografie.

Tendinţa principală, mărturisită încă din secolul al XVI-lea de autori, traducători, editori şi tipografi, era să scrie cărţi pe înţelesul tuturor românilor: "scris-u-v-am aceste psaltiri ... pre limba rumânească, să vă fie de învăţătură şi grămăticilor..." (scria Coresi la 1570) - Originea daco-latină a românilor stimula tendinţa lor de a crea unitate prin limbă: limba română a cărţilor tipărite trebuia să fie aceeaşi pentru toţi cetăţenii indiferent de statul în care locuiau.

Circulaţia cărţilor româneşti în cuprinsul ţării şi dincolo de hotarele ei se reflecta şi în însemnările scrise de cei care le-au citit şi le-au transmis mai departe. Numărul mare al însemnărilor, conţinutul lor variat, sinceritatea oamenilor simpli, dar de bună credinţă, care au compus aceste mesaje sunt caracteristici care vin în sprijinul cercetării şi completării datelor ştiinţifice în mai multe domenii.

V. Datarea textelor

Cercetând manuscrisele, tipăriturile, însemnările manuscrise şi actele de cancelarie s-a constatat că numerele chirilice utilizate pentru datare exprimau, mai frecvent, anii erei bizantine, respectiv "de la Adam", sau "de la facerea lumii" sau "de la zidirea lumii" (ab origine mundi), dar datarea se făcea şi cu anii de la naşterea lui Hristos.

Convenţional s-a stabilit că "facerea lumii" a început cu 5508 ani înainte de naşterea lui Hristos şi că anul trebuia să înceapă la 1 septembrie, deci cu patru luni mai devreme decât data de 1 ianuarie stabilită pentru era creştină.

Aşadar, majoritatea anilor fiind consemnaţi în datarea convenită pentru era bizantină, pentru a-i transpune în anii de la Hristos se procedează astfel:

• Dacă data menţionată este cuprinsă între 1 ianuarie si 31 august se scad 5508 ani din cei calculaţi în era bizantină;

• Dacă data se încadrează între 1 septembrie şi 31 decembrie, se scad 5509 ani.

În secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea anii erei bizantine se întâlnesc mai rar în acte, ei fiind înlocuiţi cu anii "de la naşterea lui Hristos". În actele româneşti de cancelarie, redactate în limba latină, indiferent de secol, nu sunt consemnaţi decât anii erei noastre, însoţiţi de formula "anno domini".

De altfel, mitropolitul Dosoftei, într-o însemnare din 1685, denumeşte cele două modalităţi de datare astfel: "văleatul cel pravoslavnic" referindu-se la anii de la facerea lumii şi "văleatul cel latinesc" reprezentând era noastră.

Se poate trage concluzia că, în Evul mediu, pe teritoriul ţărilor române, cele două forme de datare au coexistat şi datorită utilizării paralele a limbii latine şi române cu scriere chirilică sau slavonă, ele reflectând de fapt tradiţia de consemnare a anilor în aceste limbi.

De altfel, documentele mai atestă şi alte forme de datare, denumite elemente cronologice secundare. Acestea sunt:

• o perioadă de 15 ani, de origine fiscală, începând cu anul 313 d.Hr. Numărul total al anilor se împarte la 15 (forma folosită în multe acte scrise în limba greacă, dar şi în slavonă).

• sărbătoarea zilei: crugul soarelui (perioada cronologică de 28 ani); crugul lunii (perioada cronologică de 19 ani) mâna anului (determinarea zilei din săptămână); cheia Paştilor (perioada cronologică de 532 ani) etc.

Pentru toate aceste operaţii cronologice de verificare a datării şi de transpunere din anii erei "de la facerea lumii" în anii "de la naşterea domnului", necesare paleografilor şi cercetătorilor în evitarea greşelilor, s-au creat tabele cronologice cu rezultate verificate⁸.